Follow Me

02.10.2014

Cum am (fost) cucerit



Cred ca subiectul cuceririi unei femei este un subiect dezbatut si privit deseori ca si cum cineva are reteta “succesului”. Am pus in ghilimele "succes", pentru ca din punctul meu de vedere a ajunge sa fi impreuna cu fata pe care o placi nu reprezinta un target atins, ci lucrul menit sa se intample, daca se intampla.
Fiecare trecem prin astfel de momente: la un moment dat ne cade cu tronc o fata. Fie ca suntem adolescenti, adulti, batrani, astronauti sau chiar dulgheri, nu cred ca gresesc cand spun ca in momentele acelea de indragosteala ce pare ca va tine o vesnicie, ne comportam ca niste greieri. Adica am canta despre asta intr-una.

Si cum Pamantul se invarte, si eu odata cu el, am ajuns la un moment dat sa fiu cu capul in nori. Nu gravitatia era insa cea care m-a adus in acea situatie, ci o prea frumoasa fata. Nu era singura la parinti, dar stiam ca va fi mandra mea inca din secunda in care am vazut-o prima oara. Totul a inceput in vara anului 2011, cand eu eram inca student si credeam ca o sa  schimb lumea daca voi stapani tehnicile de aschiere. Eram student la Mecanica. Thank God that it's over. Asadar, revenind la poveste, nu totul se misca asa de repede precum voiam eu. Simteam ca suntem facuti sa fim impreuna si, repezit din fire, m-am aruncat in lupta incercand sa o invit la celebrul suc, loc unde am fi putut fi amandoi, si unde am fi avut sansa sa ne cunoastem un picut mai bine.
Universul are insa un simt al umorului destul de bine dezvoltat si a facut ca timp de doua luni de zile ea sa fie nevoita sa plece din oras, iar eu sa astept timid. Astfel, departe fiind unul de celalalt, aveam totusi cateva variante prin care sa tinem legatura. Porumbeii calatori, telegrame, scrisori parfumate dupa caz, telepatia si telefonul+internetul. I-am ales pe cei din urma, pentru ca cei din urma vor fi cei dintai si pentru ca era mai la indemana putin. Astfel ca timp de 8 saptamani, adica doua luni seara de seara, zi de zi, dimineata de dimineata, vorbeam despre tot ce se putea vorbea, multumind thenologiei ca a avansat atat de mult.
Tot ce imi doream era ca luna septembrie sa vina mai repede, iar oricat de mult Tic-tac mancam, timpul trecea fix la fel, adica greu! Se pare ca totusi nimic nu era lasat la voia intamplarii, iar tot acest preludiu al revederii noastre a avut un scop bine definit. M-a facut sa imi dau seama ca daca un lucru este menit sa se intample, se intampla indiferent de lucrurile prin care esti nevoit sa treci si indiferent de cat de mult trebuie sa astepti sau sa calatoresti pana in acel punct.
Iata, ca pe melodia lui Horia Brenciu, Septembrie Luni, toamna venise cu tot cu alaiul ei de frunze galbene. Credeam ca eram pregatit si eram sigur ca nu o sa am emotii. Aveam. Ba chiar emotii mari. Mai mari ca mine, adica peste 1.76m. Dar, pentru numele Lui Dumnezeu, chiar daca n-am macar 1.80, eram barbat, trebuia sa imi intru in fire si sa preiau fraiele. Trebuia sa o invit in oras. Era toamna!

Zis si facut. Adica sunat, vorbit, propus, acceptat, stabilit, te pup, ne vedem acolo.

Aveam cateva ore la dispozitie sa fiu gata. Tin minte ca aveam mainile reci si oricat de multa apa calda lasam sa curga pe ele, nimic nu se schimba. Incep sa ma pregatesc, gandindu-ma ca niciodata nu avusesem o astfel de stare. Intr-un fel totul era diferit fata de pana acum si nimic nu semana cu ce mai facusem. Simteam chestia de genul „This is it”.
Fara sa mai stau pe ganduri, ma reped spre dus. Aveam nevoie sa ma simt fresh din cap pana in picioare asa ca folosesc gelul meu de dus revigorant, si placebo sau nu, ma simteam extraordinar. Pe atunci purtam cioc. Doar cioc, pentru ca barba nu-mi crestea uniform pe toata fata, si nici acum nu creste, lucru enervant de-a dreptul, pentru ca in mintea mea cel putin, as arata un pic bestial. Asadar, ocolind cu atentie ciocul meu, intind spuma de ras pe restul fetei si ma barbieresc atent. Reusesc sa nu ma tai si ca totul sa fie perfect, folosesc si aftershave-ul balsam dupa ras, pentru ca pielea mea sa fie un pic God-like.
Merg apoi in bucatarie, infulec un castron mare de cereale cu lapte, sorbind printre picaturi cate o gura de cafea. Asa ca sa fiu in forma. Nu puteam sa mananc mult. Niciodata nu pot sa mananc mult inainte de a face ceva important.
         Intre timp ma gandesc in ce sa ma imbrac. Arunc o privire agera in dulap si cu o singura miscare reusesc sa apuc o camasa in carouri alb cu albastru, apoi o pereche de blugi negri, si pentru ca dupa ce ma imbracasem, uitasem ca am nevoie si de sosete, mai fac o miscare cel putin la fel de agera ca cea dinainte si aleg si o pereche de sosete negre. Imi aranjez si parul, pentru ca nu puteam pleca fara ca totul sa fie pus la punct pana la ultimul detaliu. Adidasii proaspat curatati isi iau bine meritatul loc in picioarele mele si ma poarta spre usa de la intrare. Trag aer in piept si pornesc la drum. Aveam o ora la dispozitie sa ajung in centrul orasului, unde urma sa ne vedem.

        Asteptam autobuzul si ma abineam cu greu sa nu imi rod unghiile de emotii. Voiam ca totul sa fie perfect. In cele din urma soseste si autobuzul cu numarul 3. Ma urc in el si ca prin farmec, un loc tocmai se eliberase. Ma asez si imi las gandurile libere. Oare ce se va intampla, oare va fi bine? Imaginatia mea avea ca soundtrack melodia de la radio. Era ceva de la Maroon 5.  Nu ma consideram un vanator si voiam ca si ea sa stie acest lucru. Nu o vedeam ca pe o caprioara, ci ca pe fata pe care vreau sa o cuceresc si fata care vreau sa ma cucereasca. Voiam sa ne intamplam.


               Cateva statii mai tarziu imi fac loc cu greu prin aglomeratie si reusesc sa cobor. Mai aveam putin de mers si gata, eram acolo. Se pare ca ajunsesem mai devreme. Cam cu 20 de minute. Adevarul este ca mereu ajung mai devreme. E un dar si un blestem in acelasi timp. Astept pe o banca. Am noroc ca vremea era chiar calda. Era toamna, dar parca vara nu please inca.
                Nu imi dau seama cum trece timpul, iar cand intorc capul o vad. Venea spre mine. Inima imi bate ce-i drept destul de tare, de parca bausem 2 ness-uri inainte. Zambesc, imi zambeste, ne salutam, vorbim pret de cateva minute tintuiti in locul ala, dupa care hotaram sa mergem sa bem o cafea. Eu simpla, ea cu lapte.
                Nu stiu cum zburase timpul, dar 3 ore mai tarziu eram inca acolo. Vorbeam despre cate in luna si in stele si se vedea ca deja ne construisem intr-un fel lumea noastra. Hotaram sa cerem nota si sa o conduc pe jos pana acasa, daca tot vremea tinea cu noi.
                Mergeam incet, nimic nu te putea tulbura. Cam pe la jumatatea drumului, imi fac curaj si o iau de mana. Inima iar imi batea tare. Era ok. Imi zambeste si ma tine de mana. Eram clar cu capul in nori. Imi placea senzatia.
                Iata ca am ajuns in fata blocului ei. Ne oprim. Suntem unul in fata celuilalt. Ii spun ca a fost o zi extraordinara si ca sper ca si pentru ea a fost la fel. Din gesturi si cuvinte imi dau seama ca asa fusese. Apoi planetele se aliniaza si imi fac curaj sa o sarut. Inchid ochii si gata. Totul era perfect. In clipa aceea nimic altceva numai conta. Decat noi doi.
                3 ani mai tarziu suntem tot noi doi si fiecare zi impreuna reprezinta cel mai frumos dar pe care ni-l putem oferi. Ne-am cucerit unul pe celalalt si acum totul capata o alta dimensiune. Fiecare lucru pe care il facem are o mai mare valoare, pentru ca suntem si vom fi impreuna.


Un comentariu:

  1. Foarte frumoasa povestea vostra si mi-a placut sa o citesc si din perspectiva ta. Multi ani fericiti impreuna!

    RăspundețiȘtergere